De ceva vreme am în minte o temă care parcă nu vrea să fie dată la o parte, uitată într-un colț întunecat. Iubirea. Zilele trecute, cu ajutorul fiicei mele, Emilia, care a scormonit bine prin dosarele noastre și-mi aducea fiecare foicică pe care o găsea pentru a mă minuna de ceea ce a făcut ea, am (re)descoperit și ceva ce credeam că nu mai am: o scrisorică și niște bilețele către prietenul meu de atunci, iubitul de mai târziu, soțul de acuma și tatăl Emiliei.
O scrisoare dulce-amăruie, inocentă în conținut, planuri și vise. Niște mesaje drăgăstoase, cu inimi aplicate sau creionate în grabă, vreo 2 cărți poștale cu mesaje funny și mult, mult dor, iubire și dorință de a fi împreună. Unde s-au dus toate acestea?
Nu a trecut chiar atât de mult timp. Ce s-a schimbat între timp?! Știu că se zice că ”îndrăgosteala” durează între 6 și 9 luni, iar dragostea explozivă, tipică primei iubiri durează vreo 3 ani (asta dacă cei doi rămîn împreună), apoi vine rândul unei iubiri ceva mai domolite, bazată pe cunoaștere, intimitate, respect, prietenie, țeluri comune, traiul în comun și chiar muncă - pentru că trebuie muncă pentru a face ceva să meargă.
Bun. Noi am trecut de cei 3 ani. De atunci, de la început, și până în prezent s-au petrecut multe. Am lăsat în urmă facultate și școli, lucrăm amandoi (eu, deocamdată, în concediu de maternitate, dar asta nu mă împiedică să mai traduc din când în când, să mai meşteresc ceva drăguţ pentru cei dragi, şi apoi să fii mamă înseamnă cu adevărat program full time, acel 24/7). El este ocupat cu serviciul lui, un fel de omul-orchestră: administrstor, director de vânzări, oferte şi facturi, publicitatew, site, blog, articole în ziare (mă întreb cât mai poate omul ăsta să mai facă ... şi încă singur).
Aşadar, când ajunge acasă, deja obosit pe toate planurile, Emilia îl ia la "puricat". Nici nu se descalţă, că ea deja i s-a urcat în cârcă şi strigă în gura mare "Tata, tata, taaataaaa", fericită nevoie mare că tati s-a întors acasă şi că mi-l poate fura, să fie numai pentru ea. Iar eu, bucuroasă, i-l las. Şi aşa îl vede rar, adică vreo câteva ore înainte de culcare.
Apoi stau şi mă gândesc. Ce e dragostea? Ce e iubirea? O fi acei fluturaşi de la începutul relaţiei, acea stare de beatitudine că, în sfârşit, ai găsit pe cineva care te vede şi te place aşa cum eşti? O fi acea plăcută rutină, instalată după vreo câţiva ani de relaţie, când deja nici ticurile celuilalt nu te mai enervează?
Sau poate o fi acel moment în care, după o zi lungă şi încărcată de ambele părţi, te uiţi în ochii persoanei iubite şi mai citeşti încă admiraţie faţă de tine, se mai zăreşte un zâmbet de genul "mai târziu va fi şi momentul nostru" pentru că în prezent mogâldeaţa ne solicită atenţia constant, o fi acel sentiment de beatitudine când îţi vezi soţul obosit peste măsura cum îşi ia prinţesa în braţe, se joacă cu ea, vorbeşte şi cântă, citesc şi mănâncă împreună şi ştii că nimic nu poate fi mai frumos.
Iubirile mele
