De ceva vreme ma tot paste o depresie. Inca sta ascunsa, dupa colt, dar ii pot simti prezenta .... mirosi "duhoarea". Fiind constienta de asta, oare se mai poate zice ca trec printr-o depresie?! Nu stiu. Dar nu e dracul chiar atat de negru (anglo-americanii zic pitch black), chiar si in griul depresiei mele, a acestei stari de lasa-ma-sa-te-las, am parte si de cateva pete de culoare.
Emilia este, cam in toate cazurile, generatoarea acestor "pete". Datorita ei zambesc zilnic si mi-as dori sa fiu mai vesela decat atat, sa fiu mai rabdatoare si mai .... doar mai. Dar toate acestea se invata, se educa, se auto-educa, in cazul meu. Nu am rabdare, ei bine zambesc in continuare ca mai rau nu poate fi. Ma doare capul?! Zambesc si ma joc cu ea si mai-mai ca trece. Un pui de somn alaturi de ea si gata si cu durerea.
E greu sa fiu singura in casa cu un copil mic. E greu pentru ca sunt o persoana sociabila, careia ii place sa stea, sa vorbeasca cu alti oameni, sa interactioneze. Cam greu asta de cand cu Emilia (uneori simt ca am innebunit de-a dreptul), dar ma plang numai pe jumatate.
Pentru ca, in schimb, am descoperit (din nou) bucuria lucrurilor simple. Zambesc, rad, ma joc, ma balacesc, mananc mancarea copilariei mele (biscuiti cu lapte, biscuiti cu mar), dansam prin casa si ne uitam la desene, zornaim de zor ( :D ) si ne giugiulim toata ziua.
Nu, nu e totul roz, dar nici nu e totul negru sau gri. Desi dominanta dispozitiei mele pare sa tinda spre o depresie, Emilia ma ajuta in fiecare secunda sa lupt impotriva ei. Uneori mi se pare ca vom castiga, alteori, in orele lungi ale noptii, ma apuca mai strans ghearele depresiei.
Pare o prostie, stiu, dar chiar tanjesc dupa putin timp pentru mine (in cateva cazuri). Ma simt de parca chiar am dat in mintea copiilor, de fapt, a bebelusilor, ca nu mai stiu de mine-mine. Sunt doar mama si atata. Sunt o femeie inainte de toate si am lasat-o tare in urma, pe ultimul plan; sunt si sotie, dar si pe acesta am lasat-o in urma, cu o treapta mai sus decat statutul de femeie. Si gata.
Simt nevoia sa evadez putin. Putin - cateva ore pentru mine si sufletul meu. Asa ca, din cand in cand, ma cadorisesc cu ceva dulce-dulce, tocmai pentru a simti putin acel sentiment de vinovatie (Ce logica ciudata si incurcata am: daca ma simt putin vinovata, atunci se pare ca traiesc si eu). Mai las in pace dusurile zilnice si, macar o seara pe saptamana, lenevesc in cada, inconjurata de apa calduta, placut mirositoare ...chiar cu o carte in mana.
Am nevoie de mai multe astfel de momente ... pentru mine ... pentru sanatatea mea mentala, pentru a face fata si celorlalte provocari ce vor veni.
Dar, de acuma am fata mare - 6 luni si jumatate - si deja vrea sa mearga ....astfel ca trebuie sa stau cu ochii pe ea, ca pe buletie, cum se zice.
tulai Doamne, dar ce fetita frumoasa vad eu acolo :)
chiar imi vine s-o pup :*
veselie mare, mon cher
mofturici pogonici
