De ceva vreme ma tot paste o depresie. Inca sta ascunsa, dupa colt, dar ii pot simti prezenta .... mirosi "duhoarea". Fiind constienta de asta, oare se mai poate zice ca trec printr-o depresie?! Nu stiu. Dar nu e dracul chiar atat de negru (anglo-americanii zic pitch black), chiar si in griul depresiei mele, a acestei stari de lasa-ma-sa-te-las, am parte si de cateva pete de culoare.
Emilia este, cam in toate cazurile, generatoarea acestor "pete". Datorita ei zambesc zilnic si mi-as dori sa fiu mai vesela decat atat, sa fiu mai rabdatoare si mai .... doar mai. Dar toate acestea se invata, se educa, se auto-educa, in cazul meu. Nu am rabdare, ei bine zambesc in continuare ca mai rau nu poate fi. Ma doare capul?! Zambesc si ma joc cu ea si mai-mai ca trece. Un pui de somn alaturi de ea si gata si cu durerea.
E greu sa fiu singura in casa cu un copil mic. E greu pentru ca sunt o persoana sociabila, careia ii place sa stea, sa vorbeasca cu alti oameni, sa interactioneze. Cam greu asta de cand cu Emilia (uneori simt ca am innebunit de-a dreptul), dar ma plang numai pe jumatate.
Pentru ca, in schimb, am descoperit (din nou) bucuria lucrurilor simple. Zambesc, rad, ma joc, ma balacesc, mananc mancarea copilariei mele (biscuiti cu lapte, biscuiti cu mar), dansam prin casa si ne uitam la desene, zornaim de zor ( :D ) si ne giugiulim toata ziua.
Nu, nu e totul roz, dar nici nu e totul negru sau gri. Desi dominanta dispozitiei mele pare sa tinda spre o depresie, Emilia ma ajuta in fiecare secunda sa lupt impotriva ei. Uneori mi se pare ca vom castiga, alteori, in orele lungi ale noptii, ma apuca mai strans ghearele depresiei.
Pare o prostie, stiu, dar chiar tanjesc dupa putin timp pentru mine (in cateva cazuri). Ma simt de parca chiar am dat in mintea copiilor, de fapt, a bebelusilor, ca nu mai stiu de mine-mine. Sunt doar mama si atata. Sunt o femeie inainte de toate si am lasat-o tare in urma, pe ultimul plan; sunt si sotie, dar si pe acesta am lasat-o in urma, cu o treapta mai sus decat statutul de femeie. Si gata.
Simt nevoia sa evadez putin. Putin - cateva ore pentru mine si sufletul meu. Asa ca, din cand in cand, ma cadorisesc cu ceva dulce-dulce, tocmai pentru a simti putin acel sentiment de vinovatie (Ce logica ciudata si incurcata am: daca ma simt putin vinovata, atunci se pare ca traiesc si eu). Mai las in pace dusurile zilnice si, macar o seara pe saptamana, lenevesc in cada, inconjurata de apa calduta, placut mirositoare ...chiar cu o carte in mana.
Am nevoie de mai multe astfel de momente ... pentru mine ... pentru sanatatea mea mentala, pentru a face fata si celorlalte provocari ce vor veni.
Dar, de acuma am fata mare - 6 luni si jumatate - si deja vrea sa mearga ....astfel ca trebuie sa stau cu ochii pe ea, ca pe buletie, cum se zice.
tulai Doamne, dar ce fetita frumoasa vad eu acolo :)
chiar imi vine s-o pup :*
veselie mare, mon cher
mofturici pogonici
deci incep cu cea mica, nu pt ca tu ai fii mai putin importanta, ci pt ca mogaldeata ta e MINUNATA si cum proaspat venita la noi pe planeta, merita mai multa atentie din partea noastra, a celor cu "vechime". Nu o sa-ti spun lucruri pe care deja le stii, dar numai asa...sa ma simt eu impacata: Rontzi are un baietel de 3 ani, a avut sansa sa stea doi ani acasa cu baiatul, eeei bine, nu-ti spun cum in primul an era ca tine! exact ce ai scris tu auzeam de la ea!!!! copy-paste! in al doilea an, cand deja bebelul mergea si avea mai multa independenta, a ainceput si Rontzi sa se echilibreze, sala, plimbari cu fetele, scurte, dar erau! astea se intamplau dupa ce venea sotul ei de la munca, ramanand si el cu praslea "sa vada cum e". :) Ideea e ca toate astea sunt in normalitate, un soi de legea firii, lucruri care trec odata cu timpul! ai si tu rbdarica, dupa e incepe s-o rupa cu mersul sa vezi ca nu o sa mai ai timp nici sa-ti doresti ceva! :) o sa fii alaturi de ea si o sa descoperiti lumea! si astea-s in primul an! in al doilea o sa fie altfel!
RăspundețiȘtergereeu pe de alta parte ma gandesc cu inima indoita la faptul ca tb sa ma intorc la munca mai repede pt ca altfel nu o sa mai am loc de munca, si simt asta ca pe o mare apasare :( stiu ce se spune ca nu au voie sa ne dea afara, dar lucrurile astea deja s-au intamplat, eu le-am auzit direct de la sefa mea, asa ca asta e durerea cu care ma confrunt si ma goleste de aer si ma lasa fara puteri, dar merg inainte ca nu am de ales! si pana atunci ma bucur de puiul meu si de fiecare secunda pe care o pot petrece cu el! pt ca stiu ca la munca ii voi duce dorul rau de tot! :(
Mona, chiar nu inteleg de ce sunt angajatorii asa de "incuiati". Doar una dintre prietenele mele s-a intors la servicu dupa un an, de frica ca l-ar pierde, cu toate ca era borba de o multinationala si se presupune ca respecta legea. Eu am zis ca orice s-ar intampla, banii oricum nu ma dau afara din casa si nu are rost sa merg la serviciu pentru niste bani pe care oricum i-as da pe bona sau cresa (daca m-as gandi la asa ceva, desi nu o fac). Sper din suflet sa iti fie bine cu serviciul si cu bebele tau. Poate ai cum sa lucrezi ceva mai putine ore la inceput ca sa fie o trecere ceva mai usoara ... pentru Bebe si pentru tine.
ȘtergereCat despre Emilia, ma bucur sa stau cu ea, chiar nu as lasa-o cu nimeni in locul meu, mai ales acuma la inceput. Doar ca pentru a functiona eu um trebuie, mai am nevoie si de momente de relaxare, de distractie, alaturi de prieteni. A fost o perioada cand ma simteam ca in pestera: adica singura. Si parca o luam razna incet-incet. Mai am inca sentimentul acesta din cand in cand ... dar il alung si eu cum pot.
iti dai seam ca m-am gandit si eu ca tine, si am zis ca stau 2 ani dar sefii aveau alta parere.....:( Nu am ales sa stau mai putin acasa pt bani, ci pt ca ei, sefii mei, au zis ca dupa 2 ani de inactivitate as fii rebut.....:(
ȘtergereDraga mea te inteleg perfect crede-ma ca acum la 3 ani si 7 luni ai lui Bubu si tot simt ca nu am timp pentru mine, eu fiind in permanenta cu el, si simt ca o iau razna cateodata. Daca ai la cine apela,mai las-o pe Emilia o ora doua, sa mai ies si tu chiar si pana la un supermarket, sau un mall. Roaga-l pe sotul tau sa mai stea cu ea, si incearca pe cat posibil sa nu te neglijezi ca femeie, asa cum ai spus si tu esti femeie.Bucura-te si de tine, si de viata in doi, si de viata in 3. Curaj, va fi bine, dar trebuie sa mai gasesti timp si pentru tine, pentru ca sincer stiu cum e sa fii mereu singura cu copilul.Ai o fata superba! O fac o nora ce zici? Te pup, si ai grija de tine, de voi!
RăspundețiȘtergereCe simpatica a fost Fairytale la ultima faza. :)) :D
ȘtergereDoamne de frumusete de fetita! :) Tocmai am admirat-o si pe facebook. Ce dulce e, iti vine s-o pupi intruna. :) :D
RăspundețiȘtergereProbabil ca e normal sa simti astfel, Alexandra. Acum inteleg mai bine de ce nu ai abandonat blogul, de ce continui sa scrii si sa comentezi desi esti atat de ocupata. Chiar si o mamica (de bebelus) are nevoie sa se simta femeie, sotie, prietena. Iar tu esti si foarte tanara, energica, sociabila, ai multe de spus, de impartasit lumii. Pana si eu care intalnesc zilnic sute de oameni si vorbesc non stop, cand vin acasa simt nevoia de a comunica in continuare. Si nu imi ajung discutiile cu iubitul, am nevoie de mai mult. De asta mi-am si deschis blogul. Asta este practic rolul lui. Iar tu, atat timp cat esti aici, nu esti singura. Si sper ca simti asta. :*
Impresionanta sinceritatea ta, ai scris foarte frumos, ca de obicei. >:D<
si eu o pup! e superba! o vad pe Eva noastra...acum e super mica si vomitaaaa si Monik a mea plangeee...offf si eu stau la munca ca pe ghimpi...si te intelegggg...
RăspundețiȘtergereNu stiu ce sa-ti spun legat de problema asta. Aici e discutie intre mamici si nu ma pot baga... :)
RăspundețiȘtergereAlexandra, îţi înţeleg stările pentru că le-am simţit la soţia mea. Ştiu că 100% te poate înţelege doar o mămică, deşi, în timpul liber (însemnând în afara orelor de muncă) nu am ratat niciun moment din viaţa fetelor mele, cel puţin de când s-a născut Maria, adică în ultimii 5 ani. Vor trece aceste momente şi te vei gândi cu atâta bucurie la ele!!!
RăspundețiȘtergereDespre aceeasi stare mi-a vorbit si sora mea, care a nascut la putin timp dupa tine, draga Alexandra. O inteleg si pe ea si te inteleg si pe tine... Sunt sigura ca vei iesi din starea asta, mai ales ca ai un copil de-a dreptul minunat! Incearca sa faci pe cat posibil lucruri cat de marunte, dar doar pentru tine, si treptat, cate putin in fiecare zi, sa te regasesti pe tine. Las-o pe micuta Emi in grija unor persoane de incredere si mergi la cinema, mergi la un salon de infrumusetare, mergi la shopping cu o prietena, orice iti ridica de obicei moralul.
RăspundețiȘtergereTe imbratisez si iti urez numai bine >:D<