Mama este învățatoare. Are 28 de ani de când practică această meserie. A știut de la vârsta de 6 ani ce vroia să fie când va fi mare. Astfel că, la 19 ani, după terminarea liceului pedagogic, deja își practica meseria. La 21 de ani era deja mama si se gândea la copilul ei și la viitorul acestuia. Începuse să cumpere cărți. De pe unde putea, cărți noi, cărți vechi, dar toate bune.
Astfel am crescut eu: într-o casă cu cărți la discreție. Poate nu toate cele care imi trebuiau la școală, dar cred ca tocmai asta m-a salvat (cele pentru școală le citeam ca oricare alt elev: din obligație parcă, fără prea multă plăcere). Am început să citesc multe, unele poate nu pentru vârsta mea. Nu cred că îmi amintesc cu exactitate prima carte citită.
Știu că prima mea amintire cu o carte este acesta:
E greu să nu îți placă poveștile. Mai ales dacă vin împachetate frumos. Cartea despre care vorbesc acuma se numește Povești fermecate rusești. O puneam pe mama să îmi citeasca din acestă carte magnifică. Acea coperți tari, cartonate, frumos împodobite cu meri cu fructe imense, cu barbați frumoși călare pe cai maiestuoși sau alte făpturi magice, luptându-se pentru viata lor și a fetei pe care o iubesc.
Țin minte că mă culcușeam în fotoliu, mama în celălalt fotoliu sau pe pat și începea povestea. Nu mică îmi era mirarea când, în fața mea, apăreau personajele din povești, în plină mișcare, vorbind și acționând de parcă eu aș fi fost în mijlocul lor.
Desenele erau atât de reușite, încât nu mai trebuia decât să-mi pun imaginația la contribuție pentru a le fermeca și a începe acțiunea. Castele magnifice, corăbii plutitoare, buzdugane deasupra capetelor, balauri cu 9 capete, o sobă zburătoare, mere care pot aduce tinerețea sau apa vie care te smulge din ghearele morții.
Pentru un copil hiper-activ, cum am fost, cu o imaginație foarte bogată, acestă carte mă făcea să stau cuminte în locul meu și să ascult glasul mamei (uneori al tatălui meu) depănând poveștile una câte una. Până am reușit și eu să o citesc, pe cont propriu, deja știam toate poveștile din memorie, dar plăcerea de a le citi eu insămi a fost la fel de mare ca atunci când mi le citea unul dintre părinti.
Acum o păstrez pentru Emilia, să vadă și să citească și ea cărțile copilăriei mele.Mi-e dor de acele cărți cu pagini albe si galbene, nu lucioase, cu desene incredibile si povești pe măsură.
De ce am scris acest articol? Pentru a răspunde noii provocări Semn SPRE carte, o temă propusă de psi cu titlul Prima carte din amintirile mele.
- Mecanismul de desfășure a campaniei: aici
- Pagina de Facebook a proiectului: facebook.com/Semn.SPRE.Carte
- Grupul de pe Facebook: https://www.facebook.com/groups/semnsprecarte
- Situația cărților primite și trimise spre viitorii beneficiari: http://atshort.com/carti
Pentru voi, care este prima carte de care vă aduceți aminte? Pe care ați citit-o sau care v-a fost citită? Haideți să comparăm amintiri :)
Si eu am momente cand rasfoiesc cartile mele din copilarie. Mi se par mult mai bune decat cartile de povesti "moderne". :)
RăspundețiȘtergereUite un confrate. Să știi că și eu tind, uneori, să cred că aceste cărți moderne parcă nu mai sunt așa de bune, de creative pentru copii. Imaginația ce rol mai are când li se dă totul mură-n gură. Nu toate sunt așa. Oricum cred că sunt nostalgică și-mi doresc pentru Emilia o copilărie la fel de fericită ca și a mea: jocuri pe afară, cărți care mai de care, televizor mai putin și cât mai multă imaginație pentru a transforma o pătura și un scaun intr-un palat cu prințese și prinți. :)
ȘtergereEu aveam la scoala biblioteca foarte bine dotata si foarte mare, apoi cand am trecut la liceu am descoperit o biblioteca publica aproape de unde locuiam si care era tot asa super dotata! Aici duc lipsa cartilor, tare mult. Nu ca nu sunt dar un exemplu: Mizerabili.
RăspundețiȘtergereEste cartea scoasa pe piata în "film edition"........huh? Da, asa deci, rezumatul filmului, fara descrierile supebe ale lui Hugo, fara sens si fara culoare... Asta e...... :((
Povestile copilariei sunt intr-adevar cele care ne raman in suflet. Mie imi place Ratusca cea urata, e o poveste atat de actuala chiar si astazi. Noi am avut o copilarie fericita, acum din pacate prea putini copii mai citesc de drag si nu obligati de parinti.
RăspundețiȘtergereCartea este cea mai frumoasă moștenire, iar valoarea ei, în timp, nu scade niciun pic. Mamă, fiică și bunică răsfoind aceleași file. Îmi doresc să pot spune cândva acest lucru și despre familia mea.
RăspundețiȘtergereÎți mulțumesc mult pentru implicarea în acest proiect. Care este al nostru.
"Curatel si Murdarel" :) erau doi frati: Codrut si Mugurel, unul cuminte, celalat nu. Si treceau amandoi prin aceleasi patanii doar ca unul prezenta varianta buna (cum tb sa fie copiii cuminti), iar celalat partea neastamparata, ce intra in tot felul de belele :)
RăspundețiȘtergereSi noi tot asa: casa plina de carti! nu aveam multe jucarii, dar carti si papusi da! nici nu ne ttebuia mai mult! :)
Nu făcea parte şi Ivan Turbincă din poveştile alea ruseşti?
RăspundețiȘtergere