Sunt bolnavă, dar nu vreau să mă tratez

Bun titlu de articol, nu?

Da, am descoperit că sunt bolnavă şi că boala mea e incurabilă. Nu ştiu dacă se transmite, deşi am observat că cei din jurul meu reacţionează diferit când aud de boala mea: unii îşi dau ochii peste cap şi scot un sunet din gură, un fel de pleoscăit, ceva de genul "hai, lasă-mă, eşti imposibilă!"; alţii mă cred de-a dreptul nebună "gata, oameni buni, a luat-o pe ulei, nu mai are scăpare!", pe când cei mai apropiaţi mie îmi şoptesc pe la spate: "e transmisibilă? o vreau şi eu!".

Acuma să nu vă gandiţi că e o boală reală, care atacă corpul uman (deşi te poate lăsa uneori cu ochii roşii, cu puţină febră, puţina hipertensiune, cearcăne şi senzaţia că nu prea mai ştii nici ce zi este - cam ca o răceală, dar mult mai plăcută), să ştiţi că unii suferă de forme mult mai intense şi dăunătoare decât mine. Cel putin, mie îmi afectează portofelul, dar altora le afectează toată viaţa.

Se zice, în engleză, că nu există aşa ceva ca prea multe cărţi. Totuşi, există. Poate aţi mai auzit, poate nu, de cuvântul "hoarding". Dacă nu ştiţi ce înseamnă, să vă explic pe scurt: este o boală adevărată, deşi abia recent descoperită, catalogată şi studiată. Nu ştiu cum să vă traduc hoarding în română, decât prin achiziţionarea excesivă a diferitelor obiecte şi prin refuzul de a se debarasa de aceste cantităţi enorme de obiecte care acoperă zonele de locuit din casă, provocând discomfort, chiar riscuri pentru sănătate şi efecte negative asupra prietenilor şi membrilor familiei.

Nu am ajuns la acest nivel (încă). Dar am dat peste un caz care m-a bulversat: un bărbat a lucrat toată viaţa lui şi şi-a cumpărat cărţi cu gândul că le va citi când se va pensiona. A ajuns să deţină nu mai puţin de 13.000 de volume. WOW! INCREDIBIL!

Sunt unele biblioteci care nu au aşa multe. La început, bărbatul, pe numele lui Frank Rose, râdea şi spunea că le va dona bibliotecii din oraşul lui după ce el nu va mai fi. Şi, totuşi, a decis să le doneze mai repede, doar pentru că nu mai avea unde să le ţină, îi îngreunau viaţa de zi cu zi, pentru că erau îngrămădite peste tot: pe jos, pe canapea, pe toate suporturile de prin casă, în fiecare cameră, chiar şi în bucătărie şi baie.

Vă imaginaţi reacţia celor de la biblioteca judeţeană? Nu le-au venit să creadă. Au spus că este şi cea mai mare donaţie făcută vreodată bibliotecii lor. Acum, partea bună este ca Frank a putut să facă ceva în legătură cu problema lui. Dar sunt mulţi alţii care nu pot sau nu vor să facă ceva. Se complac în situaţia lor. Şi nu există hoarderi numai cu cărţi, ci cu tot felul de lucruri, unele ameninţând chiar sănătatea şi reprezentând un pericol de incendiu.

Nu am ajuns încă la acest stadiu. Am cărţi multe, unele necitite, adevărat, dar nu am aşa multe. Cel puţin, nu cele în format fizic. Alta e povestea cu cele în format electronic. Dar acestea îmi ocupă loc doar pe hardul extern.

Cât despre cele în format fizic, am la mine numai anumite cărţi, pentru că este un apartament cu 2 camere. Restul sunt împărţite pe la mama acasă, pe la socrii mei. Şi când le vom aduna pe toate, la casa noastră, ne va trebui o bibliotecă mare. Dar nu mă supăr. Sunt ahtiată după cărţi, dar dacă se ajunge la un anumit nivel, imediat se pot face cadou celor care doresc să citească şi nu au.

Aşadar sunt predispusă la o astfel de boală, dar nu mă impacientez, deocamdată îmi place.