Care e treaba cu gândirea pozitivă?!

Care e treaba cu gândirea pozitivă?! (întrebare retorică, să știți). Nu că aș fi veșnica pesimistă, dar nici nu văd lumea numai în roz (oricât de mult mi-aș dori asta).

Nici nu curge lapte și miere ... nicăieri, de fapt. Viața e grea, dar te poți bucura de multe care să o facă să pară ceva mai ușoară, mai frumoasă: familia și prietenii (dacă ai), cărțile, muzica, filmele, o zi cu soare într-o săptămână/lună posomorâtă, plăcerea de a face ceva ce îți place (și aici mă refer la serviciu, la voluntariat, la un hobby).

Și, cu toate acestea, și multe altele, nu pot spune că gândesc pozitiv. Poate e greșeala mea și pierd multe. Nu știu. Dar mi se pare uneori de domeniul SF-ului, a wishful thinking -ului, a visării cu ochii deschiși. La visat sunt cea mai bună. Dar, de acuma, asta nu înseamnă că și cred în tot ce am visat ... mai ales cu ochii deschiși. Vreau să cred că sunt, mai degrabă, realistă decât pesimistă.

Cred că depinde de viziunea celorlați asupra a ceea ce cred eu. Eu zic una, ei pot zice alta. Dar începe să mă sece pozitivismul ăsta băgat cu de-a sila în orice discuție, pe orice temă.

”Lasă, mamă, că va fi bine!”, ”Cum o vrea Dumnezeu!” - asta e cea mai tare, nu prea pare pozitivism, ci mai degrabă un cum-o-fi, o-fi-eu-de-ce-să-mă-bag și ”Ai să vezi că totul se va rezolva!” - de unde știi tu asta?! (ai o linie personală către cei care rezolvă probleme?!), mie îmi place să fac ceva, nu să văd cum se rezolvă.

Nu știu, poate sunt eu mai sucită. Dacă e să mă iau după ”caracterizări”, întotdeauna am fost sucită, mai cu moț, cu pitici pe creier sau am avut/am creierul ”creț”. Cred că îmi place așa cum sunt. Platitudini de genul celor scrise mai sus enunț și eu din când în când. Au devenit ceva obișnuit, parcă nici nu-și mai au valoarea lor originară (a se înțelege: În forma de la început, de origine; inițial.).

Românii sunt experți în a gândi ”altfel”, ca să nu zic că suntem pesimiști:

- poartă roșu ca să nu te deoache cineva care îți pune gând rău;

- o belea nu vine niciodată singură, așa cum o minune nu dureaza la nesfârșit (cel mult 3 zile);

- la plăcinte înainte, la război înapoi - când dăm de greu, apoi dăm înapoi de tot;

- până și la hore (în muzică) se vede firea noastră: doi pași înainte și doi înapoi (adică nu evoluăm deloc, rămânem cam în același loc).

Cum am mai zis, visez cu ochii deschiși, mai zic și platitudini (parcă asta așteaptă lumea de la mine), mai am izbucniri de ”ce frumos e totul! să dăm toți mâna și să facem o horă”, dar apoi mă liniștesc și revin la starea mea de fapt - nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Totuși, mai ascult și eu melodii de genul:

 .... tocmai pentru că mă fac să mă simt bine, să mai fac un pas, să nu rămân împotmolită în același loc (o fi ceva de pozitivist în mine?!)