Fată/băiat de treabă sau mai știi să zici și NU?!

Mă credeți sau nu, dar mult timp cred că am fost ”idioată” (a se citi fată de treabă, ajutam pe toată lumea și tot eu mi-o luam după aceea).

Chiar nu mai înțeleg. Dacă vrei să ajuți pe cineva, ești luat de prost/proastă sau fraier/fraieră. De unde și până unde?! Dacă ești bun și ajuți lumea (persoanele din jurul tău) nu se mai consideră a fi o calitate, ci un defect ce trebuie exploatat?

Ei bine, eu așa am înțeles din experiențele trăite până acum. Dacă tot e fraier/fraieră, de ce să nu profităm nițel? Astfel că tu le întinzi mâna în ajutor, iar ei te iau cu totul. În fața ta apar ca niște mielușei duși la tăierie...ce se întâmplă după ce i-ai ajutat și ai plecat la ale tale? Oare chiar gîndesc: uite încă un fraier! Poate.

Până în prezent, toată lumea mă considera o Nice Girl (o fată de treabă) - ”te ajută dacă poate și are cu ce”, ceva de genul acesta. Ajutorul a fost de multe feluri și nu mă refer numai la cel material. Spuneam DA din milă, de teamă de a nu jicni persoana din fața mea sau, uneori, chiar din lipsă de stimă de sine/încredere în mine însămi. (Există și o anumită tipologie de persoane - au nevoie de aprecierile celorlalți, laude și să simtă că sunt dorite într-un anumit cerc, anturaj. Într-o mică măsură, dar îmi dau acum seama că mă cam încadram și eu în această tipologie.)

Până când prea mult a fost de ajuns, cuțitul deja tăia în os și am întors foaia: no more nice girl with everybody. Poate că am învățat să fiu puțin egoistă (dacă eu nu am grijă de mine, atunci cine?), să am mai multă încredere în mine ca persoană, ca adult, poate am mai învățat și principiul ”mai ajut și eu pe cine merită, nu chiar toată plebea”, ”ajut pe cei care mă ajută la rândul lor”; mi se pare mie (?) sau deja sunt mult mai categorică în multe dintre opiniile mele și le rostesc sus și tare pentru a mă auzi toată lumea. Zic în față ceea ce mă doare, reușind, în același timp, să mă port cu mănuși albe într-o situație mizerabilă.

Mi-a trebuit puțin curaj pentru a mă desprinde de ceea ce eram. Teama s-a transformat în cutezanță (acum să nu trec la cealaltă extremă, că tot prostie se cheamă). Am învățat că nu mai este atât de greu să zic NU, că este mai ușor să zic DA atunci când simt cu adevărat și mă simt mai bine când văd că DA-ul meu are ceva roade.

Acum să nu credeți că sunt mult prea egoistă, că nu mai ajut pe nimeni sau altele de genul. Dar acum cântăresc puțin situația și persoana care îmi solicită ajutorul, timpul, efortul și emoțiile alocate unei astfel de întreprinderi și mă întreb: se merită sau nu? este chiar atât de grav sau e doar o fațadă?

Durează ceva până să îți dai seama de toate acestea, este greu să le ”implementezi” asupra ta și să te ții întotdeauna drept/dreaptă, în orice situație. Trebuie doar sa-ți amintești că există oameni care vor ajutor pentru că realmente au nevoie de el și cei care vor profita emoțional de tine pentru a le fi lor viața mai ușoară. Să îi deosebești poate fi greu și stresant, dar înveți până la urmă.